Acum că Lucian a terminat de povestit, în mare, toată aventură noastră, o să continui să mai adaug și eu câte o informație, și voi începe cu a vă povesti ce-am făcut eu în perioada în care eram separați.
Dar mai relevant este poate cum m-am simțit fix înainte de despărțite, și perioada de refacere care s-a impus pentru mine. Ei bine e acum greu să-mi amintesc sau să povestesc cât de afectat am fost, dar cu puțin efort de a-mi aminti pot zice că a fost cea mai grea perioadă din expediție pentru mine. După furtună și cele două transporturi ale bagajelor din tabără de bază în tabără 1, inclusiv o zi neplanificată de refacere în tabăra 1, starea mea se agrava constant. Deși în multe momente mă simțeam bine, când stăteam la căldură în cort, și nu mă apucă tusea, celelalte momente (criză de tuse noaptea, oboseală neobișnuită la urcarea unei pante oricât de mici), au ajuns să-și spună cuvântul. Factorul decisiv a fost noaptea de după ziua de refacere din tabăra 1 când m-am trezit de vreo 3 ori tușind brusc câte 2-3 minute. Am vorbit (mult spus) cu un doctor rus care era în tabără 1 dar la altă companie, și după ce am ajuns în tabără de bază, în engleză și mai detaliat, cu un doctor finlandez. Acesta mi-a zis clar că trebuie să iau antibioticele pe care le aveam și la care mă gândeam și eu, să stau 4 zile în tabără de bază și să văd pe urmă de ce sunt în stare, dar că oricum vârful cel mai probabil nu mai este pentru mine. Țin minte că la momentul acela nici nu mă mai gândeam la vârf, atât sperăm să depășesc tabără 1 până la care aș fi putut merge oricum fără 75% din echipamentul pe care îl cărasem de la așa mare distanță. M-aș fi mulțumit să merg oleacă pe zăpada.
Sigur că pentru mine despărțirea avea să aibă alte efecte decât pentru Lucian. Mă așteptăm deja, ca perioada asta cât urmă să stau în tabără de bază să nu fie una grea din cauza bolii, pentru că până la urmă și sus în tabără 1 cât stăteam mă simțeam bine. Aici urma să fie mai clad, condiții mai bune, soare, iarbă și deja mă gândeam la câte aș putea pune la punct zilele astea. Lucian a plecat în dimineața următoare, după ce am pus la punct un plan detaliat despre cum aveam să ne revedem. De la început am presupus că o să stau totuși doar 3 zile în tabăra de bază, nu 4 cum a fost recomandat. Tratamentul cu antibiotice l-am continuat însă după sfatul medicului, 7 zile complet. Important era să mă pot reîntâlni cu Lucian și să nu ne pierdem pe trasee, deoarece nu aveam nici o modalitate de a comunica.
Au urmat trei zile ușoare, fără prea mult efort pentru mine, dar un timp de bun de gândire și refacere fizică care avea să se întâmple de la sine. Având în vedere că la întoarcerea în tabara de bază mă gândeam foarte serios să plec de tot acasă, sau să-l aștept pe Lucian eventual în civilizație, se puneau multe semne de întrebare. Urmăream temperatura, singurul parametru care-mi putea zice cum evoluez, însă nu prea precis. Părea că tușesc mai puțin, dar nu era foarte clar. Între timp, mi-am spălat hainele, am făcut plajă la 3600 metri, m-am plimbat lejer printre taberele celorlalte companii, am aranjat hainele și echipamentele, am scris în jurnal. M-am împrietenit în yurta cu un japonez bătrân, care ajunsese până aproape de tabăra 3 și aștepta să se întoarcă acasă. Avea la activ tentative de escaladare a aproximativ 5 munți înalti de pe 3 continente, însă singurul succes al lui fiind Kilimanjaro. Oricum era de apreciat ce făcea la vârstă lui. La final m-a rugat să-i fac o poză așa bărbos cum era el, zicând bucuros că poza aia o va pune pe mormântul lui..
Deși stăteam enorm de mult timp fără să fac nimic, nu m-am plictisit deloc (o trăsătură de-a mea). Ce mai făceam continuu era să urmăresc norii și să mă uit visător la vârful Lenin care de cele mai multe ori era scăldat în senin, vreme foarte bună, și de fiecare data mă gândeam la Lucian. Mai ales când totuși apăreau nori. Și am ascultat mult muzică, învățând pe de rost puținele melodii care le-am pus pe MP3 player. În fiecare seară încercam să întru pe internet, dar nu s-a putut niciodată. Am plătit câteva nopți în plus de cazare, și câteva mese suplimentare, în totalul a aproximativ 50$.

În a 4-a zi mă simțeam bine, și știam că voi pleca. Era perfect senin și toate semnele erau bune. A trebuit însă să aștept mult confirmarea faptului că mi-a revenit, până la prima pantă mai susținută. O combinație între fizic și psihic, mi-a spus după pasul Melh, cu siguranță, că mi-am revenit. Eram așa fericit, și fără așteptări prea mari, doar faptul că sunt iarăși la potențialul meu, mă bucura nespus. Mult mai aproape de tabăra 1 am fost oprit, probabil observând steagurile din rucsacul meu, de doi români. Și asta m-a surprins plăcut, deși știam că mai sunt câțiva din Baia Mare parcă. Unul făcuse vârful chiar, și amândoi se întâlniseră și cu Lucian în taberele superioare. Nu doar faptul că vorbeam românește, dar măcar că vorbeam despre tabere superioare, succesul unuia dintre ei și Lucian, m-a făcut iarăși să mă simt super-bine. Discuțiile dealtfel au fost foarte scurte, pentru că ne deplasam în sensuri contrare, fiecare cu treburi serioase.

vremea excelentă 

6 cai, și chiar erau frumoși

dupa pas, unde am simțit pentru prima dată ‘revenirea’

Ajuns în tabăra 1, în aproape jumătate din timpul mediu al celor două urcări anterioare, m-am dus direct la cort trecând pe lângă yurta. Pulsul ridicat nu datorită oboselii, ci aveam emoții în legătură cu Lucian. Unde o fi, oare cât trebuie să-l aștept. Și mă astez așa lângă cortul care văd că încă este aici conform planului, și încep să caut cheia cu care să-l deschid. Observ însă că e deja deschis, mai mult rucsacul lui Lucian este aruncat la intrare. Dar Lucian nu e aici, clar trebuie să fie în yurta. Mă duc acolo în fugă și cu mare bucurie îl găsesc în bucătărie, la un ceai și cu jurnalul deschis. Urmează cel puțin jumătate de oră de povești, în care aflu mult mai multe eu de la el, decât el de la mine. Mai pe scurt ce mi-a povestit el e trecut deja aici. Urmează să gătim, să vorbim, să ne simțim iarăși împreaună în fata Muntelui, și urmează să-l cucerim, ajungând după o altă serie de aventuri, pe mult doritul vârf, dar desigur că nu aveam cum să știm noi la momentul respectiv asta, și nici pe departe să sperăm.