Mi-am găsit în sfârșit timp să scriu probabil unul din ultimele posturi pe site-ul lenin2011.com, în care vreau să fac un sumar al posturilor anterioare pentru a fi mai ușor de navigat pe viitor. Surprinzător am realizat că ieri s-a împlinit jumătate de an din ziua în care am ajuns pe vârf, mult timp care a trecut însă rapid. Deseori îmi amintesc într-un fel sau altul de expediție, iar viață mea de acum este total diferită de experiența de atunci, și ce-i drept și de viață de până atunci. Sentimentul de fundal pe care îl simt acum când îmi amintesc de experiența asta, este totdeauna aceelasi, și este cum mă așteptăm să fie, un sentiment de mulțumire și bucurie că am făcut ceva important și greu, ieșit din comun dar pentru mine plăcut, impresionant pentru mulți oameni și până la urmă nu atât de extraordinar pentru mine, un certificat a ceea ce presupuneam că pot face, o dovadă a faptului că organizarea în detaliu și munca, răbdarea și ambiția sunt cele care contează cel mai mult, strict necesar fiind însă și măcar puțin noroc. Ceva deosebit dar care rămâne pentru mine ceva accesibil oricui, pentru că eu cred că oricine poate face așa ceva, sunt convins de asta, cu siguranță însă voința fiind cea care trebuie să pună în mișcare primele rotițe ale unui plan sau vis, iar dacă perseverența nu dispare, voința asta aduce de la sine in timp, o realizare.
Auzisem eu de mult povestea asta, și nu că nu aș fi crezut până să fi văzut, dar acum parcă pot s-o spun și eu altfel, în modul în care poți spune ceva bazându-te pe experiența proprie și simți că nimeni nu te poate contrazice.
Cred că motivația pentru tot efortul depus a fost pentru mine de la început ceea ce simt acum și o să simț pentru restul vieții. Au fost momente extraordinare până acum în expediție și nu numai, dar pentru mine a fost o investiție pe termen lung, pe termen foarte lung. ‘Roadele’ de-abia acum vin, chiar dacă sigur nu mi-a schimbat viața de zi cu zi în nici un mod.

Țin să mai atrag atenția și asupra paginii cu apariții media, care include nu de mult timp și difuzarea unui scurt film documentar despre expediție la emisiunea Români fără frontiere pe TVR3 și TVR Iași. Din păcate nu am apucat să văd încă filmulețul, dar voi putea face asta în curând.

Și acum să trecem puțin prin ce am postat de-a lungul timpului pe blog. O serie de peste 30 posturi, nu foarte multe, dar care conțin informații relevante experienței noastre, din mai multe perspective. Ele se structurează cronologic astfel:


Antrenamente, pregătiri, sponsori

Maroc partea I / III : muntele, cum ne-am antrenat în Maroc cu mult timp înainte, și unde a încolțit ideea expediției Lenin.
Drumul spre succes este întotdeauna in constructie (despre antrenamente partea I)
Expozitie fotografie Pamir-Români pe acoperișul lumii , un eveniment la care am anunțat noile planuri
Nutrilite este partener al expediției Lenin 2011
Asociația de turism montan “Hai pe munte” Iași alți parteneri care ni se alătură
Antrenamente in Crai
Expediție Lenin 2011 – Studenții iau A(l)titudine! mesajul trimis la plecare


Mesaje postate de Vlad în timpul expediției

Drumul spre Pamir
Din tabăra de la 4400m
Spre tabăra de la 5300m
Ascensiunea continuă! din păcate, de aici renunțăm să mai trimitem mesaje SMS pentru că nu primim confirmare și credeam că nu ajung
Victorie! după ce am revenit în civilizație și am putut anunța
Victoria sub formă de jurnal de expediție înca din Osh


Reveniți acasă

Am revenit pe plaiurile natale
Despre Kyrgystan
1.Ideea. Destinația. Expediția. Lucian începe povestea pe secțiuni
2.Plecăm în Kîrgîstan
3.Cum ajungi în Kîrgîsztan…
4.Spre Base Camp
5.Base Camp
6.Spre ABC
7.Graba strică treaba
8.Înfruntând singurătatea
9.Împreună spre înălțimile Pamirului
10.Cucerim Pamirul pas cu pas
11.Vârful-7134 m!
12.Coborâm din ceruri
13.Ultimele zile în Kîrgîsztan
14.Dorul de acasă
15.Înfruntând cealaltă singurătate (Paul)
Statistici despre Distanțe și Altitudine eu și statistica


Cam asta am povestit aici, cel puțin până acum. Sperăm ca în viitor să facem și măcar o expoziție foto, dar eu find plecat din România (sunt pentru cațiva ani in California) nu voi putea să-l ajut prea mult pe Lucian. Poate nu în aceeași măsură, dar avem și acum noi idei și planuri mici și mai mari, și cu siguranță că o să muncim la fel și pentru ele!

1 Comment, Written on February 27th, 2012 , expediţie Tags: , , , , , , ,
Written by pauldiac

Introducere

Probabil felul meu de a fi m-a făcut să mă gândesc chiar înainte de expediție că o să scriu și un post de genul ăsta,
în care să analizez diferite lucruri legate de măsura distanțelor parcurse pe orizontală și verticală. Mi se pare relevant sau cel puțin pentru mine aș vrea să știu câteva numere, măcar pentru a putea da o semnificație fie ea și relativa numerelor care singure nu ar exprima nimic. Și tot cu argumentele astea cred că am scris și postul despre Kyrgystan, în special pentru a-mi da seama ca dimensiune cât de mari sunt munții aștia și ce am făcut noi prin ei. 7134 nu-mi era de ajuns ca număr, fără termen de comparație. Pe scurt, voi continua prin o serie de statistici referitoare la altitudini și distanțe.


Puncte

Cel mai ușor e să analizăm punctele importante din traseul nostru. În principal tabere, vârfuri, sau locuri în care direcțiile noastre s-au schimbat neplanificat.
Înainte de toate, altitudinile orașelor mari prin care am trecut sunt următoarele : Bishkek, capitala în care am aterizat, 800m, și Osh, ultimul mare oraș și al 2-lea ca populație din țara, 1018m în medie. Ultima localitate, satul Scary Trașh, aflat într-o intersecție a unor drumuri foarte importante, 3170m , deja și mai impresionant.

Mai departe, în ordine crescătoare, punctele importante din traseul nostru:

Altitudine Loc Observații
3600 m Tabăra de bază 3620 m pe GPS-ul nostru de cele mai multe ori, distanțele între taberele diferitelor companii sunt mari așa că e de așteptat să fie și variații de altitudine
3910 m ‘La marmote’ Obișnuiam să zicem așa la locul ăsta fiind ultimul cum urci în care e verdeață și animale, în special, marmote
4100 m pasul Mehl are de ambele părți porțiunea cea mai susținută de urcare între tabără de bază și tabără 1, făcând să se urce semnificativ și ‘la coborâre’
4400 m creasta punctul de pe creasta ce închide valea dinspre vest, până la care am făcut aclimatizare în prima zi
4400 m Tabara 1 sau Tabăra Avansată (advanced base camp), majoritatea înregistrărilor noastre arată însă 4440 m iarăși variații între companii
5300 m Tabăra 2 dar toate inregistratile noastre arată o altitudine de 5400 m
6100 m Tabăra 3 înregistrată de noi la 6120m
6200 m Vârful Razdelnaya iarăși diferența e mare față de ce arată hărțile : noi am găsit vârful la 6170m, și pe vizibilitate perfectă
6400 m Tabăra 4 Tabăra nu e un loc fix, e o porțiune mai plată a crestei, și nu apare pe majoritatea hărților, pe gps-ul nostru la 6427 m
7134 m Vârful Lenin După cum știți noi am ajuns pe vârf pe vizibilitate foarte redusă, gps-ul arătând o altitudine 7130m, și o distanță îngrijorător de mare față de punctul cu care marcasem vârful la plecare pe Google Earth, vreo 100 metrii. Pe internet am găsit și informația conform căreia ar fi două vârfuri de aceeași altitudine și destul de apropiate, totuși cel mai cunoscut e cel marcat de piramida metalică

Tabăra de bază 


evident, ‘La Marmote’, 3910m


vedere de pe Razdelnaya (sau din ‘toaleta’ din tabăra 3)


Vârful marcat de piramidă


Trasee

Fișierul cu toate rutele pe care le-am parcurs noi, și majoritatea punctelor pe care le-am marcat este încărcat pe site: http://lenin2011.com/lenin.kml. Câteva observații: numerele de la începutul punctelor sunt datele la care le-am trecut (pentru cele care nu au fost trecute dinainte de acasă), toate fiind în luna August, iar dacă sunt două date pentru un punct înseamnă că marchează noaptea dintre cele două zile. Rutele între tabere sunt înregistrate la coborîre, și în mare parte se țin de traseele recomandate, dar aceastea se schimbă de la an la an în zona crevaselor, plus că cel puțin spre vârf nu am ținut perfect traseul din lipsa vizibilității.


aparatul folosit e un Garmin Venture HC simplu


Hartă cu rutele cum o știam noi de acasă.


Hartă cu ceva mai multe informații din iurtă din tabără 1
culorile traseelor sunt inversate, si e prezentă încă o variantă pentru rută ce merge pe partea estică
practic uitându-ne pe harta asta ne-a venit ideea de a folosi Tabără 4


Trecând mai departe, este interesant să vedem cât se urcă ca altitudine de la o tabără la alta, și eventual cu cât se coboară urcând .. traseele nefiind de urcare continuă evident.

Traseu parcurs Altitudine urcare Altitudine coborâre Distanța parcursă
Tabăra de baza -> Tabăra 1 1058 m 230 m 12.0 km
Tabăra 1 -> Tabăra 2 976 m 23 m 5.2 km
Tabăra 2 -> Tabăra 3 702 m 22 m 2.3 km
Tabăra 3 -> Tabăra 4 439 m 81 m 1.7 km
Tabăra 4 -> Vârful Lenin 696 m 30 m 3.45 km

Traseul cum l-am parcurs eu pe zile

Traseul parcurs de Lucian


Ce mi s-a mai părut interensat e o analiză a câteva zile mai speciale, cele mai grele din expediție.

Data Participant(i) Altitudine urcare Altitudine coborâre Distanță Altitudine minimă
15 August Lucian 774 m 774 m 5.6 km 5400 m
19 August Amândoi 95 m 1728 m 8.5 km 4400 m
25 August (ziua vârfului) Amândoi 807 m 1165 m 8.6 km 6020 m
27 August Paul 1288 m 1288 m 24 km 3600 m


În încheiere, ‘certificatele’ oferite de companie pentru cei care pretind că au ajuns pe vârf .. :)

Acum că Lucian a terminat de povestit, în mare, toată aventură noastră, o să continui să mai adaug și eu câte o informație, și voi începe cu a vă povesti ce-am făcut eu în perioada în care eram separați.
Dar mai relevant este poate cum m-am simțit fix înainte de despărțite, și perioada de refacere care s-a impus pentru mine. Ei bine e acum greu să-mi amintesc sau să povestesc cât de afectat am fost, dar cu puțin efort de a-mi aminti pot zice că a fost cea mai grea perioadă din expediție pentru mine. După furtună și cele două transporturi ale bagajelor din tabără de bază în tabără 1, inclusiv o zi neplanificată de refacere în tabăra 1, starea mea se agrava constant. Deși în multe momente mă simțeam bine, când stăteam la căldură în cort, și nu mă apucă tusea, celelalte momente (criză de tuse noaptea, oboseală neobișnuită la urcarea unei pante oricât de mici), au ajuns să-și spună cuvântul. Factorul decisiv a fost noaptea de după ziua de refacere din tabăra 1 când m-am trezit de vreo 3 ori tușind brusc câte 2-3 minute. Am vorbit (mult spus) cu un doctor rus care era în tabără 1 dar la altă companie, și după ce am ajuns în tabără de bază, în engleză și mai detaliat, cu un doctor finlandez. Acesta mi-a zis clar că trebuie să iau antibioticele pe care le aveam și la care mă gândeam și eu, să stau 4 zile în tabără de bază și să văd pe urmă de ce sunt în stare, dar că oricum vârful cel mai probabil nu mai este pentru mine. Țin minte că la momentul acela nici nu mă mai gândeam la vârf, atât sperăm să depășesc tabără 1 până la care aș fi putut merge oricum fără 75% din echipamentul pe care îl cărasem de la așa mare distanță. M-aș fi mulțumit să merg oleacă pe zăpada.
Sigur că pentru mine despărțirea avea să aibă alte efecte decât pentru Lucian. Mă așteptăm deja, ca perioada asta cât urmă să stau în tabără de bază să nu fie una grea din cauza bolii, pentru că până la urmă și sus în tabără 1 cât stăteam mă simțeam bine. Aici urma să fie mai clad, condiții mai bune, soare, iarbă și deja mă gândeam la câte aș putea pune la punct zilele astea. Lucian a plecat în dimineața următoare, după ce am pus la punct un plan detaliat despre cum aveam să ne revedem. De la început am presupus că o să stau totuși doar 3 zile în tabăra de bază, nu 4 cum a fost recomandat. Tratamentul cu antibiotice l-am continuat însă după sfatul medicului, 7 zile complet. Important era să mă pot reîntâlni cu Lucian și să nu ne pierdem pe trasee, deoarece nu aveam nici o modalitate de a comunica.
Au urmat trei zile ușoare, fără prea mult efort pentru mine, dar un timp de bun de gândire și refacere fizică care avea să se întâmple de la sine. Având în vedere că la întoarcerea în tabara de bază mă gândeam foarte serios să plec de tot acasă, sau să-l aștept pe Lucian eventual în civilizație, se puneau multe semne de întrebare. Urmăream temperatura, singurul parametru care-mi putea zice cum evoluez, însă nu prea precis. Părea că tușesc mai puțin, dar nu era foarte clar. Între timp, mi-am spălat hainele, am făcut plajă la 3600 metri, m-am plimbat lejer printre taberele celorlalte companii, am aranjat hainele și echipamentele, am scris în jurnal. M-am împrietenit în yurta cu un japonez bătrân, care ajunsese până aproape de tabăra 3 și aștepta să se întoarcă acasă. Avea la activ tentative de escaladare a aproximativ 5 munți înalti de pe 3 continente, însă singurul succes al lui fiind Kilimanjaro. Oricum era de apreciat ce făcea la vârstă lui. La final m-a rugat să-i fac o poză așa bărbos cum era el, zicând bucuros că poza aia o va pune pe mormântul lui..
Deși stăteam enorm de mult timp fără să fac nimic, nu m-am plictisit deloc (o trăsătură de-a mea). Ce mai făceam continuu era să urmăresc norii și să mă uit visător la vârful Lenin care de cele mai multe ori era scăldat în senin, vreme foarte bună, și de fiecare data mă gândeam la Lucian. Mai ales când totuși apăreau nori. Și am ascultat mult muzică, învățând pe de rost puținele melodii care le-am pus pe MP3 player. În fiecare seară încercam să întru pe internet, dar nu s-a putut niciodată. Am plătit câteva nopți în plus de cazare, și câteva mese suplimentare, în totalul a aproximativ 50$.


Lucian plecând spre taberele superioare
eram foarte îngrijorat de când ne vom revedea

 

În a 4-a zi mă simțeam bine, și știam că voi pleca. Era perfect senin și toate semnele erau bune. A trebuit însă să aștept mult confirmarea faptului că mi-a revenit, până la prima pantă mai susținută. O combinație între fizic și psihic, mi-a spus după pasul Melh, cu siguranță, că mi-am revenit. Eram așa fericit, și fără așteptări prea mari, doar faptul că sunt iarăși la potențialul meu, mă bucura nespus. Mult mai aproape de tabăra 1 am fost oprit, probabil observând steagurile din rucsacul meu, de doi români. Și asta m-a surprins plăcut, deși știam că mai sunt câțiva din Baia Mare parcă. Unul făcuse vârful chiar, și amândoi se întâlniseră și cu Lucian în taberele superioare. Nu doar faptul că vorbeam românește, dar măcar că vorbeam despre tabere superioare, succesul unuia dintre ei și Lucian, m-a făcut iarăși să mă simt super-bine. Discuțiile dealtfel au fost foarte scurte, pentru că ne deplasam în sensuri contrare, fiecare cu treburi serioase.


vremea excelentă 


6 cai, și chiar erau frumoși


dupa pas, unde am simțit pentru prima dată ‘revenirea’

Ajuns în tabăra 1, în aproape jumătate din timpul mediu al celor două urcări anterioare, m-am dus direct la cort trecând pe lângă yurta. Pulsul ridicat nu datorită oboselii, ci aveam emoții în legătură cu Lucian. Unde o fi, oare cât trebuie să-l aștept. Și mă astez așa lângă cortul care văd că încă este aici conform planului, și încep să caut cheia cu care să-l deschid. Observ însă că e deja deschis, mai mult rucsacul lui Lucian este aruncat la intrare. Dar Lucian nu e aici, clar trebuie să fie în yurta. Mă duc acolo în fugă și cu mare bucurie îl găsesc în bucătărie, la un ceai și cu jurnalul deschis. Urmează cel puțin jumătate de oră de povești, în care aflu mult mai multe eu de la el, decât el de la mine. Mai pe scurt ce mi-a povestit el e trecut deja aici. Urmează să gătim, să vorbim, să ne simțim iarăși împreaună în fata Muntelui, și urmează să-l cucerim, ajungând după o altă serie de aventuri, pe mult doritul vârf, dar desigur că nu aveam cum să știm noi la momentul respectiv asta, și nici pe departe să sperăm.

De ceva vreme repetăm într-una o frază: Mult a fost, puțin mai este. Acel puțin tinde să devină din ce în ce mai mic, cu fiecare pas, cu fiecare minut mai aproape de casă. Iar fiecare barieră spre drumul spre casă are menirea de a ne enerva mai tare și de a ne crește adrenalina.

Așa se întâmplă că trecerea prin cele 3 controale ale vameșilor kirghizi ne-a dat mari bătăi de cap, mai ales că ne-au confiscat cele 4 butelii de gaz, iar pentru primusuri a trebuit să negociem, eventual să le dovedim că nu conțin nimic inflamabil.Trecerea prin celelalte controale a fost minuțios cercetată, trebuind să facem un inventar al electronicelor și să explicăm (Paul) de ce avem așa de multe baterii :) ).

Totuși ajungem în cele din urmă în avion (Turkish Airlines) unde ne bucurăm de micuța și gustoasa masă oferită. Pe nesimțite ajungem în Istanbul, unde repede repede lăsăm bagajele într-un loc special (scump domle scump). Fugim repede către metro, iar de acolo, cu ajutorul hărților ajungem în stația cea mai apropiată de locurile centrale ale Istanbulului.

E dimineață devreme, dar căldura e insuportabilă. Orașul nu s-a trezit încă la viață, mulți turcalăi dormind pe iarbă, pe bănci, pe ziduri, cam peste tot. După ce ne satisfacem poftele culinare (într-o piață publică) purcedem cu masele. Căci în numai 30 de min tot orașul s-a trezit la viață, iar masele de turiști apărute de nicăieri (din zecile de autocare) te împung spre locurile cele mai turistice. Iar comercianții, au apărut din trotuar cu miile. O senzație extraordinară de contrast între liniștea dimineții și urgia turistică în doar 30 de minute.

Și totuși avem timp 4 ore să vizităm cele 2 centre religioase ce se opun pe partea europeană catedrala Hagia Sophia și Moscheea Sultanului Ahmed. Cele 2 stau față în față și se impun prin grandoarea și măreția lor. Iar ca să ajungi la ele mai vezi încă 100 de obiective turistice de te întrebi asta ce-o mai fi. Sfârșim mini turul prin Istanbul vizitând celebrul Grand Bazar, ce are cu siguranță o altă semnificație față de bazarele din Asia Centrală.

Ajugem la timp în aeroport pentru a urca în următorul avion, cel cu destinația spre Kiev. Aceleași servicii ireproșabile, aceeași atitudine dură și rigidă a vameșilor ucrainieni. Și în tot acest timp, dorul de casă a devenit din ce în ce mai intens.

Ajungem repede în gara din Kiev, dar încercarea de a cumpăra bilete utilizând engleza e sortită eșecului, după încercarea la 4 case diferite. Îmi pierd speranța cum că mai plecăm vreodată de aici, dar acostez un tânăr care ne cumpără bilete. Dar mai avem de așteptat 16 ore până la plecarea trenului. Toate celelalte trenuri (spre Chisinau, Bălți, Sofia, Cernăuți) sunt pline până la refuz și nu putem lua bilete. Așteptarea în gară în miez de noapte este una nu prea plăcută dar reușim într-un final să găsim băncuțele noastre unde dormim ca nesimțiții. Urcăm în trenul spre Cernăuți. Același ca și data trecută. Clasa a III-a, ultimele locuri lângă budă. Dar ador(m) sentimentul.

După 15 ore mai mult dormite decât petrecute suntem în miez de noapte în Cernăuți. Deja se simte izul de România, iar primele litere scrise în caracter latin ne amintesc de dulcele grai moldovinesc. Drumul până la autogară, cu o imensitate de bagaje pare infinit. Dar orașul este de-a dreptul superb luminat pe timp de noapte. Chiar și așa, facem pași chinuiți spre România. După 3 ore (cu multe pauze) de traversat orașul în lat (de la gară la autogară) ajungem la mult doritul bus. Nea Ivan (șoferul) ne primește cu brațele deschise în autobuzul vieții.

Plecăm spre Suceava. Peisajul bucovinean e identic cu cel de acasă, din România. Nu cred că ne-a fost vreodată așa de dor de țara asta superbă. Suntem întâmpinați cu felicitări și din partea vameșilor, iar cele 3 controale de la graniță ne urează bun venit în România.

De aici până-n personalul de Iași nu mai e decât de schimbat 2 busuri în oraș și suntem în tren. Suntem întâmpinați încă din tren de persoane dragi iar în gara din Iași ne întâmpină alți prieteni, deși nu anunțasem nimic. Iar pălăriile tipice kirghizilor fac ravagii:D!

Puțin mai târziu sărbătorim (cu coroane de flori si multa mancare) în familii reușita dar mai ales întoarcerea acasă. Iar prietenii, acestora le-am povestit și le vom mai povesti aventuri din Pamir de fiecare dată când vom avea ocazia.

Închei cu o celebră replică ce se aude frecvent în folkul românesc:

Piesa-i gata, trag oblonul  Hei ce ploaie e afara
Daca v-au placut bufonii Mai poftiti si-n alta seara….

 

 

Suntem total deconectați la munte, după aproape o lună petrecută la peste 3500 m. Gândurile noastre zboară din ce în ce mai des spre casă, spre familie, prieteni și minunatele peisaje ce se găsesc doar în țara noastră dragă. Și în tot acest timp nu am dat nici un semn de viață, probabil nivelul de îngrijorare a crescut simțitor odată cu trecerea zilelor.

Compania ne cazează la un hotel mult prea luxos pentru noi, Sunrise Hotel. Totuși ne supunem și luăm în primire camera destinată. Facem un duș, apoi mai facem încă unul ca apoi să spălăm sau să aerisim toate lucrurile.

De când suntem în proces de repaus nevoia cea mai mare a noastră este cea de a mânca, pentru a reface ceea ce am pierdut toată expediția. Așa că ne înarmăm cu mult curaj și ieșim în piețele publice pentru a cumpăra de-ale gurii. Explorăm orașul, aici nu am fost niciodată, iar în lipsa unei hărți cercetăm fiecare stradă până ajungem la un mini bazar și un super market, de unde ne alimentăm. Revenim la hotel, unde, după o masă copioasă ne așezăm liniștiți la cele 2 calculatoare conectate la internet. Stăm până noaptea târziu, unde dăm de veste lumii de izbânda noastră, dar ne și punem la curent cu toate cele petrecute acasă.

Deși mai avem 2 zile de stat în Osh, compania ne-a asigurat doar o singură noapte, așa că decidem să ne mutăm la un hotel mai ieftin (5$ persoană), cu o poziție centrală și care îl cunoaștem deja. Seara ieșim să vedem câte ceva din oraș, mai ales să vizităm bazarul central. Dar e deja seară iar lumea se pregătește să plece spre casele lor. După o scurtă plimbare ne întoarcem la hotelul nostru, unde seara stăm la povești, animați de bere locală și vodka ieftină.

Ultima zi o dedicăm plimbării prin Osh. Plecăm la amiază și găsim, față de ieri, un oraș plin de viață, animat de extrem de multă lume. Pare a fi o sărbătoare națională. Noi suntem în căutarea de suveniruri, iar drumul ne poartă inițial spre bazarul de haine, plin de produse importate de la vecinii chinezi. Ieșim repede, găsim un fel de mall, cu un stand plin de suveniruri. Căscăm ochii, notăm prețurile iar apoi luăm la puricat marele bazar, unde se zvonește că ar fi ceva suveniruri. De o parte și de alta a străzii tarabe cu de toate. De la carne de vită mâncată de viespii, mâncăruri exotice ori brânză de iapă până la tonete cu bere, vodkă ori dulciuri din cele mai diverse. Trecem strada și intrăm în bazarul de imbrăcăminte, unde, după îndelungi căutări, ajungem la standurile de suveniruri unde umplem buzunarele comercianților. Ca fapt divers, comercianții sunt foarte corecți, oferind prețul real, și în ciuda negocierilor (învățătură din Maroc), nu obținem un preț prea mic.

Bazar

Problema noastră cea mare este cea a drumului spre Bishkek. Deși avem 3 variante (bus, tren, avion) la nici una din ele nu avem o soluție exactă și pare mult prea complicat. Seara găsim în stația de taxi-uri busurile spre Bishkek, unde negociem un preț final (prin limbajul semnelor) de 1500 somi (20 $) de persoană.

Ultima zi în Kîrgîsztan o petrecem exclusiv în microbuzul de 8 locuri în drum spre Bishkek. Drumul, deși lung, este plăcut, plin de peisaje extraordinare și de călători curioși de prezența noastră.

Ajungem seara în Bishkek, luăm repede un taxi ce gonește cu viteza spre aeroport, iar acolo așteptăm avionul spre Kiev via Istanbul.

 

 

 

Leave A Comment, Written on November 28th, 2011 , căldură, durere, expediţie, foto, jurnal, media, stare, vreme Tags: , , ,
Written by Lucian Rosu

Lenin 2011 is proudly powered by WordPress and the Theme Adventure by Eric Schwarz
Entries (RSS) and Comments (RSS).

Lenin 2011

Studenţii iau a(l)titudine